Tai Chi Chuan este un sitem complex, cu fundamente teoretice și metode de antrenament diversificate. Elaborarea și rafinarea stilului s-a realizat de-a lungul multor secole, cumulând experiența și învățătura generațiilor succesive de maeștri și practicanți.
Artele marțiale s-au dezvoltat în China antică și medievală din necesitatea antrenării abilităților de luptă într-o lume marcată de războaie. În parcursul de la meșteșug la artă un rol semnificativ l-a avut asimilarea și practicarea lor cu rigurozitate atât în mănăstirile budiste cât și în cele daoiste.
Pentru chinezi originea Tai Chi Chuan este învăluită în legendă, fiind legată de eroul Chang Sanfeng. Acesta călătorind de la Shaolin spre munții Wu Dang a asistat la lupta dintre un cocor și un șarpe. Prin mișcări fluide și destinse, șarpele a reușit să evite loviturile cocorului și să controleze lupta. Cu această inspirație, Chang Sanfeng dezvoltă un stil marțial aparent moale și stabilește fundamentele teoretice ale Tai Chi Chuan.
Tai Chi Chuan apare în atenția publică în secolul XIX atunci când maestrul Yang Luchan ș-ai deschis o școală de arte marțiale și a acceptat provocările la luptă adresate de cei care au dorit să-i valideze abilitățile. Câștigând înfruntările, devine renumit ca “invincibil” și ajunge în cele din urmă instructor de arte marțiale la curtea imperială. Este fondat astfel stilului familiei Yang care se dezvoltă la început in Beijing, apoi prin activitatea succesorilor, în special a maestrului Yang Chengfu (a treia generație a familiei Yang), se răspândește în toată China.
Înainte ca Yang Luchan să facă public stilul, Tai Chi Chuan era păstrat secret în familia Chen din satul Chenjiagou, provincia Hunan. Conform înregistrărilor documentate ale acestora, primul maestru a fost Chen Wangting, în secolul XVII. Fost general în armata imperială, acesta s-a retras la căderea dinastiei Ming în satul natal și a considerat oportun să își valorifice experiența și să instruiască membrii comunității pentru a se putea apăra. Yang Luchan a fost probabil primul elev acceptat din afara familiei Chen, pe de o parte ca răspuns la insistențele lui dar și în contextul în care tehnicile marțiale și armele tradiționale începeau să-și piardă importanța odată cu răspândirea armelor de foc.
În prezent stilurile Chen și Yang sunt accesibile tuturor, alături de alte stiluri care s-au dezvoltat din acestea, dintre care mai importante sunt Wu/Hao, Wu și Sun. De asemenea la mănăstirile daoiste din munții Wu Dang se practică forme specifice denumite generic Neijiaquan (stiluri interne).
Cel mai răspândit în prezent rămâne stilul Yang, datorită eforturilor de popularizare și deschiderii manifestate de membrii familiei. Totodată este stilul care are cele mai multe variații, fiind alterat în funcție de linia de transmitere. Până și stilurile moderne dezvoltate de Comitetul Sportiv Chinez începând cu 1956 sunt considerate Yang, Fu Zhongwen – unul dintre inițiatorii formei de 24 mișcări – fiind elev al lui Yang Chengfu.
În timp ce majoritatea ramificațiilor distincte păstrează beneficiile terapeutice și sunt meritorii pentru popularizarea Tai Chi Chuan, semnificația marțială este adesea pierdută. Astfel s-a născut opinia că stilul Yang nu are valoare combativă, respectiv transmiterea acesteia de la fondator până în prezent s-a întrerupt. Reconectarea cu linia tradițională păstrată prin maestrul Yang Jun (a 6-a generație) este o ocazie de a înțelege contrarul.